Italia

Lantul muntos al Dolomitilor se afla in nordul Alpinilor italieni. Situl, care acopera mai mult de 1400 km2, este compus din 18 varfuri care depasesc 3003 m altitudine. Acest loc magnific este cunoscut pentru pantele sale verticale, fazele si numeroase vaile stramte.
Dominata de muntii cu cele mai crestate piscuri din lume, aceasta regiune este cu adevarat un paradis alpin. Se presupune ca acesti munti s-au format dintr-un recif stravechi, din acest motiv aparand sub forma unor grupuri.
Dolomitii sunt una dintre cele mai mari zone de ciclism din Alpi, extindand un numar foarte mare de pasuri in aceeasi regiune.
Caracteristica principala a Dolomitilor este aparenta verticala, monolitica, unica in Alpi, si sunt renumiti pentru "via ferata", un traseu cu cabluri fixate ce ajuta cataratorii si ofera siguranta incepatorilor, ceea ce le permite sa parcurga trasee abrupte si mai dificile.
Via ferata are o istorie fascinanta, ea fiind instalata de trupele italiene si austriace in timpul primului razboi mondial.
Acesti munti constituie o destinatie de vacanta foarte populara pentru schi in lunile de iarna. In timpul verii se pot practica catararile, excursiile pe trasee marcate, dar si sarituri cu parasuta si planorism.
Principalele localitati aflate in Dolomiti, sunt Rocca Pietore de-a lungul ghetarului Marmolada, orasele mici Alleghe, Falcade, Aurunzo, Cortina d'Amprezzo. Cea mai cunoscuta dintre toate aceste localitati, este Cortina d'Amprezzo, faimoasa pentru scenele din James Bond ce au fost filmate aici si pentru partiile sale de schi.

Nu mai aveam mult si ajungeam in Cortina. Deja incepusem sa vad verfurile inconjurate de nori "statici". Era incredibil cat de clara putea sa fie atmosfera, cat de bine puteam percepe detaliile muntilor. Si acei nori care ii inconjurau erau cu totu speciali, avand in vedere ca se deplasau aproape imperceptibil. Era ca si cum priveam o fotografie, doar ca totul era real, tridimensional si se desfasura incet o data cu inaintarea relativ greoaie prin serpentine a autocarului. Trebuia sa ajungem la Rifugio Locatelli. Am luat autobuzul care urca la Tre Cime di Lavaredo (sau Coltii Tapului cum i-a numit un coleg de-al meu). Drumurile sunt impecabile si in general totul este impecabil acolo. Multi ciclisti, multe rulote, multe masini, in general foarte multi oameni. Am fost destul de surprinsa sa vad o asa aglomeratie. Italienii sunt destul de galagiosi si la un moment dat aveam impresia ca ma aflu la un balci. Am trecut cu vedera insa aspectul asta, indata ce am ridicat privirea. Sa te afli exact sub Tre Cime, trei blocuri masive de stanca de 500 m inaltime
(3003 m de la nivelul marii) care au propria lor clima, e o experienta uluitoare. Masivitatea lor e covarsitoare.

Dupa ce ne-am cazat (nu acolo unde am crezut eu), am inceput sa studiez zona. Vremea a fost foarte capricioasa. Ploua in reprize si atmosfera era foarte inchisa. Nu asa cum m-am asteptat, binenteles. Eu visam la nori picturali si lumina dramatica, dar n-a fost sa fie. Nu am avut noroc nici la apus, nici la rasarit. Vremea s-a mentinut inchisa si a doua zi am decis sa mergem catre alta locatie, Monte Cristallo. Cazarea la Rifugio Son Forca a fost minunata. Fata de frigul indurat cu o seara inainte, aici ne-am bucurat de o atmosfera de poveste intr-o camera in care totul era din lemn si cu o vedere spectaculoasa. Dimineata am urcat la Rifugio Guido Lorenzi care e asezat pe merginea uneiprapastii. Am remarcat ca aproape toata lumea urca cu echipament de via ferrata (traseu montan echipat cu cabluri, scari, poduri). Cand i-am vazut cum pornesc zambitori pe trasee, mi-am zis ca trebuie sa facem si noi asta. Nu am nici un pic de axperienta in asa ceva, cu toate ca am practicat putin alpinism. Cat de greu poate sa fie? Hotorati, am coborat din nou in Cortina si ne-am inchiriat echipamente de via ferrata. Deja uitasem de planurile naruite pentru fotografie. Ajunsi din nou la Guido Lorenzi, ne-am hotarat sa intram pe via ferrata Ivano Dibona, adica una mai usoara, pentru incepatori ca noi. A fost o experienta de neuitat pe care cu siguranta o voi repeta pe trasee mai dificile. Va recomand cu caldura, daca ajungeti in Dolomiti, sa uitati de fotografii si sa faceti un traseu via ferrata. Daca totusi aveti rau de inaltime, rezumati-va la poze.

De pe Monte Cristallo am avut ocazia sa fotografiez Dolomiti dintr-o perspectiva noua, cumva mai abstracta si mai intima, ceea ce m-a multumit in definitiv. Ca sa rezum, Dolomiti sunt un paradis pentru fotografi si pentru oameni de munte. Posibilitatile sunt aproape nelimitate, iar accesul e foarte facil, in comparatie cu Romania. Daca ma gandesc mai bine, din punct de veder al infrastructurii, nu exista termene de comparatie. Vremea e foarte schimbatoare, iar varfurile mai importante au propria lor clima. Italienii de acolo sunt destul de reci si nepoliticosi, asa ca nu plecati cu asteptari mari decat pentru munti.

A doua zi dupa ce am ajuns in acest minunat paradis am asistat la un frumos eveniment de ciclism, era aniversarea a 25 de ani a Maratona dles Dolomites.